Stima de sine

În lumină

Trebuie să ai încredere în tine.

Se vorbește despre stima de sine ca despre un rezervor: unii îl au plin, alții gol, iar cei goi trebuie să-l umple. Sfaturile vin pe bandă rulantă. Iubește-te, spune-ți în oglindă că meriți, nu-ți mai păsa ce zic alții. Cine mărturisește că se simte inferior primește o listă de calități și o bătaie pe umăr: „Tu? Dar ești o femeie deșteaptă.” Se presupune că încrederea vine dacă o repeți destul.

În umbră

Măsura cu care te cântărești ți-a fost dată.

Fiecare om poartă cu el un cântar. Greutățile au fost puse demult, de alții. O notă de nouă întâmpinată cu „și de ce n-ai luat zece?”. Fratele mai mare dat mereu exemplu. O profesoară care citea lucrările slabe cu voce tare. Un copil n-are alt etalon decât fețele celor mari. Ce vede pe ele devine unitatea lui de măsură.

De aici vine felul în care trec complimentele pe lângă. Cineva îți spune că ai făcut un lucru bine, iar cântarul tău arată altă cifră, cu o voce pe care o știi de undeva. Ai senzația că omul se înșală sau că n-a văzut încă tot. Cine se simte mai prejos face o socoteală scurtă la intrarea într-o cameră plină. Se pune singur pe ultimul loc, înainte să-l pună altcineva acolo.

Măsura se vede în lucruri mărunte. În prețul pe care îl ceri pentru munca ta, în scaunul ales la marginea sălii, în cât de repede spui „scuze” când te lovește altcineva pe trotuar. Ea a fost învățată într-o casă anume, la o vârstă anume, și are o vechime. Unii poartă și acum etalonul unui om care între timp a îmbătrânit și poate nici nu-și mai amintește ce a spus atunci.

Ce rămâne

Încrederea pe care ți-o cer ceilalți și cântarul pe care îl porți stau în același buzunar. Puse alături, arată că întrebarea „cât valorez?” are de mult un răspuns gata făcut, primit de la cineva. Măsura are un autor, o casă și un an. Asta o face o măsură printre altele, cu urmele mâinii care a făcut-o.

O întrebare de luat cu tine

Cine ți-a dat prima dată măsura după care te cântărești?

Într-o zi obișnuită

Sâmbătă, la târgul de meșteșuguri din Piața Mare, la Sibiu. O femeie de treizeci și ceva de ani vinde cercei din lut, făcuți seara, după serviciu. Pe etichetă scrie șaizeci de lei. O turistă ia o pereche, o întoarce în lumină și întreabă cât costă. „Cincizeci”, spune femeia, „sau patruzeci, dacă luați două.” Turista n-a cerut nicio reducere. Plătește, mulțumește și pleacă cu punga de hârtie. Vecina de tarabă, care vinde miere, se uită lung peste umăr. Femeia aranjează cerceii rămași pe catifea, la distanțe egale, și întoarce eticheta cu fața spre ea.

Trei fețe

Scuza din reflex

În lumină: „Scuze, poate e o întrebare proastă...”

În umbră: Îți ceri voie să ocupi un loc înainte să-l ocupi.

Complimentul dat înapoi

În lumină: „Ei, lasă, n-a fost mare lucru.”

În umbră: Lauda nu încape pe cântarul tău și o dai repede înapoi, ca pe un rest greșit.

Comparația

În lumină: „Uite-o pe ea, ea știe ce face.”

În umbră: Te măsori cu omul cel mai bun din cameră și cu tine în ziua ta cea mai slabă.

Când e prea mult

Când gândurile despre cât de puțin valorezi te urmăresc zile la rând, vorbește cu un psiholog sau cu medicul tău. Dacă apar gânduri că n-ai mai vrea să trăiești, cere ajutor chiar azi, iar dacă ești în pericol chiar acum, sună la 112.